Despre Biserica din Pustietate, aşa cum este cunoscută capela din Chighie sau Kigye, circulă o legendă care spune că uşile sale se deschid singure, o singură dată pe an, şi se închid tot singure, având o poveste impresionantă în spate.
Biserica din Pustietate este un loc superb din România care merită vizitat, deşi nu este tocmai în centrul ţării. Are în spate o poveste aparte, dar și o legendă plină de mister. Tocmai din acest motiv, biserica a devenit un subiect interesant pentru multe persoane.
Biserica din Pustietate, un loc plin de mister
După cum am precizat, se spune că misterioasa biserică îşi deschide uşile o singură dată pe an, de Sfânta Maria, la miezul nopții. Tot atunci se și închide, tot singure, fără a mai fi nevoie de o cheie sau de vreo persoană.
Unde se află Biserica din Pustietate? Nu este deloc dificil de ajuns în acest loc. Partea mai puţin bună este însă că nu se află în centrul țării. Astfel, în funcție de direcția din care ne pornim către Biserica din Pustietate, s-ar putea să avem parte de o călătorie destul de lungă.
Biserica se află între orașul Carei și comuna Petrești, din judeţul Satu Mare. Mai exact, la o distanţă de 615 km de București, 171 km faţă de Cluj şi la 278 km de Timișoara. Cu toate acestea, nu puțini sunt cei care au căutat-o pentru a putea să vadă o priveliște de vis și pentru a se bucura de liniște.
Mai mult de atât, inclusiv străinii apreciază acest loc din România. Numeroase imagini cu Biserica din Pustietate au fost premiate la diferite festivaluri internațioanle. Și se pare că în trecut, erau oameni care făceau pelerinaje aici.
Dincolo de faptul că se află în pustietate, acest lăcaș de cult mai este considerat și un loc făcător de minuni.
Legenda acestui loc misterios
Cu mulți ani în urmă, în jurul bisericii era un sat. Era cunoscut sub numele de “Chighie” sau “Kigye”, dar localitatea nici măcar nu mai există pe hartă. Se spune că, acum câteva sute de ani, doi localnici s-ar fi dus, cu căruțele la târg, în Carei, iar, la întoarcere, nu au mai găsit mare lucru. Satul ar fi fost înghițit, cu tot cu oameni și case. Tot ce ar mai fi rămas în picioare este biserica, o cruce și doi butuci de viță de vie.[sursa]
Ceea ce este interesant e faptul că zona e una de câmpie, fără dealuri, iar biserica se află pe o limbă de pământ ușor ridicată, față de nivelul solului din jur. Potrivit legendei, dâmbul ar fi o reminiscență a mișcării pământului, atunci când satul a dispărut fără urmă.
În fiecare an, de sărbătoarea Sfintei Marii, oamenii veneau aici, în pelerinaj. Și nu erau singurii. Veneau alături cu rude și vecini, dar locul era căutat de mii de oameni, din toate satele din jur. Lăsau aici bilețele cu rugăciuni, iar femeile mai în vârstă își mai amintesc că, după ușa de la intrare, erau agățate două cârje, așezate în formă de X, ca semn al faptului că aici și-ar fi găsit cineva vindecarea.
Era considerată o biserică făcătoare de minuni, pentru că, în fiecare an, de Sfântă Mărie, la miezul nopții, ușa bisericii s-ar fi deschis singură, fără chei sau intervenția cuiva. După 24 de ore, tot singură s-ar fi închis. Iar miracolul era pentru oameni cu atât mai mare cu cât biserica este în mijlocul unui câmp și nu într-un sat locuit. Ani la rândul, obiceiul pelerinajului a fost păstrat cu sfințenie de localnici, dar în anii ’80, fenomenul s-a stins brusc, cel mai probabil din cauza viziunii regimului asupra bisericii.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou: