Muntele de Pietate. Cum a devenit o organizaţie de caritate baza unei afaceri monstruoase: casa de amanet

În anul 1450, Barnaba Manassei, un călugăr franciscan, a inițiat mișcarea Monte di Pietà (Muntele de Pietate) în Perugia, Italia. Aceasta oferea asistență financiară sub forma unor împrumuturi fără dobândă, garantate cu obiecte amanetate. În loc de dobândă, Monte di Pietà îi îndemna pe împrumutați să facă donații către Biserică. S-a răspândit în Italia, apoi în alte părți ale Europei.

În data de 25 ianuarie 1589, la Avignon, în Franţa, a fost înfiinţată o instituţie denumită Muntele de Pietate. Scopul principal al acestei organizaţii era asistarea celor săraci.

Instituţia se afla la început sub grija „companiei lui Iisus” şi îşi propunea să ofere un „împrumut” tuturor celor care treceau printr-o situaţie dificilă din punct de vedere financiar, după modelul lui Manassei.

Publicul era foarte bine definit: „săracul jenat” (le pauvre honteux), adică persoana care se găsea, la un moment dat, într-o situaţie de „criză” (boală, „şomaj”, măritarea unei fiice, moartea neaşteptată a unui membru important al familiei, tatăl – de regulă etc.), dar căreia îi era ruşine să apeleze la mila celor din jur, cerşind.

Cum funcţiona Muntele de Pietate

Conform statutelor de funcţionare ale unei atare instituţii de caritate, „ajutorul” ar trebui oferit numai celui care merită, celui care este capabil să iasă din starea de sărăcie, care încearcă să depăşească această stare.

În schimbul ajutorului primit, săracul lasă gaj ceea ce avea, de obicei bunuri din casă, bunuri ce puteau fi recuperate în momentul achitării sumei primite. Dincolo de importanţa sa economică, „gajul” avea o valoare simbolică: era semnul unei stabilităţi şi arăta că individul nu era sărac lipit, ci deţinea un patrimoniu şi că putea fi înscris într-un spaţiu, o parohie, o uliţă, o casă.

În anul 1610, Muntele de Pietate deja era o instituţie răspândită în multe locuri, funcţionând până târziu în secolul al XIX-lea, pierzându-şi scopul iniţial şi transformându-se într-o „instituţie de credit popular”, devenind apoi case de amanet şi celebrele CAR-uri.

O nouă afacere a înflorit în jurul acestor instituții, chitanțele și gajurile fiind vândute şi apoi revândute, comercianții de lucruri vechi fiind principalii recuperatori.

Sistemul a ajuns şi în România

“Pe strada Sf. Ionică, în București, există o clădire majestoasă, cu mai multe etaje, de o arhitectură sobră și masivă. În această somptuoasă clădire se adăpostește oficiul umilelor drame ale micilor existențe «Muntele de pietate», cum i se zice în limbajul curent, sau «Casa privilegiată pentru împrumuturi pe amanet», cum i se zice în mod oficial. Nu știu dacă ați observat ce luxoase sunt instituțiile cu caracter modest. […]

Sistemul este următorul: cel care solicită împrumutul se prezintă la ghișeul respectiv cu obiectul pe care voiește să-l amaneteze. Un expert apreciază valoarea obiectului și acordă cam a treia parte din valoarea lui intrinsecă, drept împrumut. Solicitantul predă obiectul și primește, odată cu suma de bani o chitanță, în care se specifică suma, dobânda și termenul împrumutului.

În mod normal proprietarul obiectului se duce la termenul fixat în chitanța, dă suma împrumutată înapoi și primește obiectul. În caz de nevoie, împrumutul se poate prelungi pe un nou termen, plătindu-se dobânda. Dacă la termenul fixat proprietarul obiectului nu se prezintă să-l ridice sau să prelungească împrumutul, după o păsuire legală, obiectul se vinde la licitație. Din suma obținută din vânzare Muntele de pietate își oprește suma împrumutată iar restul se restituie proprietarului.„

„[…] Pe aceeași stradă cu Muntele de pietate, pe trotuarul opus, funcționează camuflate în modeste maghernițe, o serie de așa zise «Case de schimb», «Case de împrumut» etc. Aceste oficii, care nu se bucură de privilejiul oficial al împrumutului pe gaj, au în schimb alte privilegii cu mult mai lucrative. Mai întâi cumpără recipisele eliberate de Muntele de pietate, știind că valoarea reală a obiectului amanetat e cel puțin de trei ori mai mare ca acea prevăzută în recipisă, casa de schimb mai oferă o treime sau mai puțin și achiziționează obiectul, pe care-l poate retrage oricând. După câteva zile vitrina casei de schimb se îmbogățește cu un nou articol.

Majoritatea afacerilor sânt însă împrumuturile pe amanet, deghizate sub numele de «cumpărări, cu dreptul de răscumpărare» pe termen fix, după trecerea căruia obiectul, neridicat rămâne în plină posesiune a negustorului, care-l revinde, fără obligația de a restitui diferența proprietarului. Profitul îi rămâne întreg. Cazuri de răscumpărare aproape nici nu se pomenesc. Nici nu s’ar putea răscumpăra ușor obiecte la al căror preț de cumpărare se adaugă o dobândă curentă de 240%… Sub ochii autorităților, în ironia legilor, se îngroașă rândul emulilor lui Shylock. Și aceasta, pentru că Muntele de pietate nu’și face datoria…” – fragmente din „Tainele Muntelui de Pietate„, de Nicolae Kirițescu, publicat în revista „Ilustrațiunea Română„.^[sursa]