Caterina de’ Medici: povestea uneia dintre cele mai puternice femei din istorie

Caterina de’ Medici (1519-1589) a fost regina Franței, mamă a trei regi și două regine și, între anii 1559 și aproximativ 1576, a fost cea mai puternică femeie din Franța și, probabil, din întreaga Europă. Caterina a fost forța din spatele tronului francez timp de aproape 20 de ani, menținând monarhia prin haosul Războaielor Religioase din Franța și prin intrigi politice.

Părinții Caterinei au murit la scurt timp după nașterea ei, iar primii zece ani de căsătorie cu Regele Henric al II-lea al Franței (care a domnit între 1547-1559) au fost dificili din cauza problemelor sale privind concepţia și a preferinței evidente a soțului ei pentru amanta sa, Diane de Poitiers.

În anul 1544, Caterina a dat naștere primului său fiu, Francisc al II-lea al Franței (cunoscut și ca François al II-lea, care a domnit între 1559-1560) și va avea în total zece copii, printre care Elisabeta de Valois, regină a Spaniei (a trăit între 1545-1568), Carol al IX-lea al Franței (a domnit între 1560-1574), Henric al III-lea al Franței (a domnit 1574-1589), Margareta de Valois, regină a Franței (a trăit între 1553-1615), Claude al Franței, Ducesă de Lorena (a trăit între 1547-1575) și Francisc, Duce de Anjou (a trăit între 1555-1584).^[sursa]

Când soțul ei a murit în anul 1559, Caterina a reușit în sfârșit să își exercite controlul asupra vieții prin intermediul fiilor ei. A crescut-o pe Maria, regina Scoției, la curtea franceză și a aranjat împreună cu mama acesteia, Maria de Guise, căsătoria dintre Maria și fiul ei, Francisc al II-lea. În calitate de regentă, a negociat cu atenție cu puternica familie Guise, în special cu frații Francisc, Duce de Guise și Carol, Cardinal de Lorena, care au încercat să domnească prin fiul ei.

În timpul Războaielor Religioase din Franța, Caterina a făcut tot posibilul să mențină ordinea în mijlocul tulburărilor sociale și a violențelor provocate de Reforma Protestantă și, la început, a încercat să împace facțiunile opuse – aranjând chiar căsătoria fiicei sale catolice Margareta cu prințul protestant Henric de Navarra (mai târziu regele Henric al IV-lea al Franței) în speranța păcii. Dar a eșuat dramatic când a sprijinit masacrul din ziua Sfântului Bartolomeu, din august 1572.

Moștenirea ei continuă să fie dezbătută, deoarece este adesea caracterizată fie ca fiind „regina neagră” intrigantă, ale cărei politici au întruchipat mijloacele și scopurile politice ale lui Machiavelli și care s-a pierdut în ocultismul vremii, fie ca un monarh nobil care a făcut tot ce a putut pentru Franța într-una dintre cele mai întunecate perioade ale sale.

Caterina de’ Medici: viața timpurie și căsătoria

Caterina de’ Medici s-a născut în data de 13 aprilie 1519, la Florența (astăzi în Italia), ca fiică a lui Lorenzo de’ Medici, duce de Urbino (cel care a trăit între anii 1492-1519, nu celebrul Lorenzo de’ Medici, cunoscut sub numele de „Magnificul”) și a lui Madeleine de La Tour d’Auvergne (care a trăit între anii 1498-1519), aceasta fiind o rudă a regelui Francisc I al Franței.

Se spune că părinții Caterinei au fost încântați de nașterea ei și și-au întâmpinat fiica cu căldură, dar amândoi au murit în decurs de o lună, tatăl ei de sifilis, iar mama ei fie de aceeași boală, fie de ciumă.

Caterina a fost crescută de bunica paternă, care a murit la scurt timp după aceea, iar apoi a fost îngrijită de mătușa ei, Clarice de’ Medici. Când ruda ei, Giulio de’ Medici, a fost ales papă și a devenit Papa Clement al VII-lea în anul 1523, acesta a dispus ca micuța Caterina să fie instalată la Palazzo Medici Riccardi, palatul bogatei familii de’ Medici, ai cărei membri prosperaseră ca bancheri.

Bogăția familiei de Medici le-a permis accesul la puterea politică din Florența, dar nu erau considerați egali de către aristocrație. În anul 1527, aceștia au fost înlăturați, iar Caterina a petrecut trei ani trăind în mănăstiri, viața ei fiind uneori amenințată din cauza numelui familiei sale, până când Clement al VII-lea a chemat-o la Roma în anul 1530 pentru a-i aranja căsătoria.

Regele Francisc I al Franței l-a oferit pe fiul său, Henric, în anul 1533, iar Clement al VII-lea a văzut în acest lucru o oportunitate pentru un de’ Medici de a ajunge în aristocrație, așa că a acceptat. Cuplul s-a căsătorit în luna octombrie a aceluiași an.

Deși a jucat rolul de mire așteptat de la el la nuntă și în noaptea nunții, Henric nu a avut niciun interes față de Caterina de’ Medici și și-a petrecut majoritatea nopților cu amantele sale și, în cele din urmă (sau chiar de la început, potrivit unor surse), cu Diane de Poitiers.

Diane era tot ceea ce nu era Caterina: era extrem de sigură pe sine, frumoasă, aristocrată, ai cărei părinți îi încurajaseră interesele sportive și educația într-o gamă largă de subiecte, inclusiv arhitectura și dreptul. De asemenea, era bogată în mod independent, deoarece, după moartea soțului ei, își folosise abilitățile juridice pentru a păstra averea acestuia fără a avea nevoie de un consort-supervizor masculin.

Caterina a fost regină doar cu numele. Nu avea nicio putere politică și nicio influență asupra regelui sau a curții. Curtenii nu aveau încredere în ea ca fiind străină și o evitau ca pe o femeie de rând. Pentru a-i complica și mai mult poziția, părea incapabilă să conceapă un copil.

În anul 1536, fratele mai mare al lui Henric, Francisc, a murit de febră, iar Henric a devenit moștenitor al tronului. Acum era mai important decât înainte ca regina Caterina să-i ofere un copil lui Henric, așa că a recurs la remedii populare pentru a-și spori fertilitatea, cum ar fi să-și pună balegă de vacă pe vagin și să bea urină de animal. De asemenea, a consultat astrologi și vindecători populari și, mai târziu, pe medicul și clarvăzătorul Nostradamus, pe care l-a ridicat la rangul de medic-șef al lui Carol al IX-lea.

Asocierea ei cu astrologia, pe care Biserica o condamna, precum și cu remediile populare, Nostradamus și alții ca el, reprezintă sursa afirmației ulterioare conform căreia ar fi fost implicată în practici oculte. În același timp, însă, a fost suspectată și de a fi vrăjitoare din cauza incapacității sale de a concepe un copil.

Se considera că rolul principal al unei femei de la acea vreme era acela de a avea copii, iar cele care nu puteau concepe erau în măsură să ridice suspiciuni de vrăjitorie, deoarece se înțelegea că vrăjitoarele erau în legătură cu diavolul, care nu putea genera viață și, prin urmare, erau infertile. Caterina nu a fost niciodată acuzată de vrăjitorie, dar au existat sugestii din partea nobilimii ca regele să divorțeze de ea.

Între timp, Henric își petrecea nopțile cu Diane. Diane fusese doamna de onoare a reginei Claude a Franței, mama lui Henric, care a murit când acesta era tânăr, și se pare că a fost văzută ca o figură maternă de către el de la o vârstă fragedă. În calitate de amantă, era cea mai puternică femeie din Franța, dar a încurajat relația lui cu Caterina și, mai ales, ca el să petreacă mai mult timp în dormitorul Caterinei decât în al ei pentru a produce un moștenitor la tron.

Caterina a dat naștere primului ei fiu, Francisc al II-lea, în anul 1544 și, ulterior, nu a întâmpinat nicio dificultate în a concepe și mai mult, dând naștere în cele din urmă la zece copii, dintre care șapte au trăit până la vârsta adultă sau măcar până în tinereţe.

Regina Caterina de’ Medici și familia Guise

În anul 1559, ca parte a tratatului care a pus capăt conflictului dintre Franța și Sfântul Imperiu Roman, Henric al II-lea a căsătorit-o pe fiica sa Elisabeta de Valois cu regele Filip al II-lea al Spaniei. Sărbătorirea căsătoriei a inclus organizarea unor competiții de turnir, un sport la care Henric al II-lea era deosebit de priceput și de care era mândru.

Atunci când a fost învins de adversarul său, Gabriel, conte de Montgomery, a cerut o revanșă în timpul căreia lancea lui Montgomery s-a izbit de coiful lui Henric al II-lea, trimițându-i cioburi de lemn în ochi și în frunte. Lemnul i-a pătruns în creier, iar el a trăit puțin peste două săptămâni înainte de a ceda în urma rănii, murind în data de 10 iulie 1559. Avea doar 40 de ani.

În tot acest timp, Caterina a rămas alături de el și, deși regele a chemat-o pe Diane de Poitiers, Caterina i-a refuzat intrarea în cameră. După moartea lui Henric, Caterina s-a îmbrăcat în negru, așa cum era obiceiul pentru văduve, care puteau purta fie alb, fie negru, și a luat lancea ruptă ca simbol al ei.

Francisc al II-lea a fost încoronat ca rege la vârsta de 15 ani și putea domni singur din punct de vedere legal, dar s-a supus autorității mamei sale și a emis decrete în comun în numele acesteia. De îndată ce a putut, Caterina a expulzat-o pe Diane de Poitiers din castelul de Chenonceau și i-a luat înapoi bijuteriile coroanei.

Caterina de’ Medici s-a impus ca putere în spatele lui Francisc al II-lea, dar frații Guise aveau propriul program și l-au izolat rapid pe Francisc al II-lea de cei mai de încredere consilieri ai coroanei, inclusiv Louis de Bourbon, Prinț de Condé și puternicul Gaspard al II-lea de Coligny, Amiral al Franței. Caterina a recunoscut amenințarea pe care o reprezentau Guisele și i-a invitat în mod diplomatic să îl instruiască și să îl sfătuiască pe fiul ei, trecând mai mult în plan secund, dar păstrându-și totuși influența asupra regelui.

Conspirația de la Amboise și războaiele

Ludovic de Bourbon și amiralul Coligny se declaraseră amândoi pentru cauza protestantă, în timp ce Caterina și frații Guise erau catolici devotați. Tensiunile dintre secta protestantă calvinistă și catolici se intensificaseră din anul 1534 și au devenit mai pronunțate după moartea lui Henric al II-lea și demersul facțiunii catolice de a-l controla pe Francisc al II-lea prin intermediul fraților Guise.

În anul 1560, un grup de protestanți, printre care și Ludovic de Bourbon, a plănuit să-l răpească pe Francisc al II-lea pentru a-l salva de sub influența fraților Guise, dar complotul (cunoscut sub numele de Conspirația de la Amboise) a fost descoperit, iar participanții au fost întemnițați sau executați.

Jeanne d’Albret (care a trăit între anii 1528-1572), regina Navarrei, a scos în afara legii catolicismul în regatul său în același an, declarându-se public în favoarea calvinismului, iar Caterina a răspuns, în parte, numindu-l pe soțul catolic al lui d’Albret, Antoine de Bourbon (care a trăit între anii 1518-1562, fratele lui Louis de Bourbon), locotenent general al Franței.

Unii cercetători consideră că acest act a fost menit să creeze o prăpastie între Antoine și soția sa protestantă, făcându-l pe Antoine responsabil pentru suprimarea ereziei protestante. Tensiunile din întreaga țară au continuat până în anul 1562, când Francisc, Duce de Guise, a măcelărit membrii unei congregații protestante în cadrul Masacrului de la Vassy și a declanșat Războaiele Religioase din Franța.

Francisc al II-lea a murit în anul 1560 din cauza unei infecții la ureche, iar Carol al IX-lea a devenit rege la vârsta de nouă ani. Familia Bourbon avea pretenții la tron dacă familia Valois nu era în măsură să ofere un rege de vârstă matură, astfel că Antoine de Bourbon ar fi trebuit să preia acum rolul de regent al lui Carol al IX-lea, însă fratele său fusese arestat după Conspirația de la Amboise și programat pentru execuție. Caterina a dat la schimb viața lui Ludovic de Bourbon pentru renunțarea lui Antoine la pretenția sa de regent și astfel a putut să-și mențină poziția. În cele din urmă, mișcarea a fost irelevantă, deoarece Antoine a fost ucis în luptă în anul 1562.

Francisc, Duce de Guise, a fost asasinat în anul 1563, ceea ce a slăbit influența pe care familia Guise o avea asupra tronului, iar Caterina s-a grăbit să exercite mai mult control asupra lui Carol al IX-lea. În perioada 1564-1565, într-un efort de a reafirma autoritatea coroanei, Caterina și-a însoțit fiul într-un mare turneu prin Franța pentru a le arăta oamenilor că regele lor era receptiv la nevoile lor. În acest moment, ea era interesată de reconcilierea protestanților și a catolicilor și s-a întâlnit cu Jeanne d’Albret pentru a ajunge la un fel de compromis. Când aceste eforturi au eșuat, ea l-a pus pe Carol al IX-lea să contacteze reprezentanți ai Imperiului Otoman cu un plan de relocare a francezilor protestanți în Moldova otomană, dar nu a fost oferit niciun stimulent, iar otomanii au respins propunerea.

În anul 1567, Carol al IX-lea a fost prins într-o ambuscadă de forțele protestante în Surpriza de la Meaux, din care el și Caterina abia au scăpat, iar ea a abandonat apoi speranțele de reconciliere și, potrivit unor cercetători, a început să formuleze un plan de execuție a principalilor protestanți. Această afirmație a fost contestată, deși există dovezi că nobilii catolici au sugerat un astfel de plan încă din anul 1560, sau mai devreme, și pare probabil că Caterina ar fi fost la curent cu el, chiar dacă nu l-a conceput ea însăși. Louis de Bourbon, unul dintre cei mai puternici lideri protestanți, fusese executat după ce s-a predat în anul 1569, Jeanne d’Albret era de neatins în fortăreața sa din La Rochelle sau în Regatul său din Navarra, astfel că cea mai accesibilă țintă pentru asasinat era amiralul Coligny.

Masacrul din Ziua Sfântului Bartolomeu

Deși s-a sugerat că regina Caterina de’ Medici i-a propus lui d’Albret căsătoria fiicei sale Margareta cu fiul lui d’Albret, Henry, ca parte a unui complot complicat pentru a-i atrage pe principalii protestanți la Paris pentru a fi executați, nu există nicio dovadă care să susțină această afirmație. Nunta a fost stabilită pentru data de 18 august a acelui an și a atras protestanți din toată țara în Parisul catolic.

Jeanne d’Albret a sosit mai devreme și s-a îmbolnăvit după ce a făcut cumpărături pentru nuntă o zi, murind, probabil de tuberculoză, în jurul datei de 9 iunie 1572. S-au răspândit zvonuri conform cărora ar fi fost otrăvită de Caterina prin intermediul unei perechi de mănuși, însă nu există nicio dovadă în acest sens. Liderii protestanți, inclusiv amiralul Coligny, au fost cu toții cazați într-o anumită zonă a Parisului și, la trei zile după nuntă, a avut loc o tentativă de asasinat asupra lui Coligny în timp ce se întorcea la apartamentul său. Acesta a fost rănit la mână și la braț de un foc de armă și a fost dus în camera sa. Presupusul asasin nu a fost niciodată identificat.

Protestanții au suspectat coroana de complicitate în tentativa de asasinat, iar Carol al IX-lea și Caterina, temându-se că vor ataca, au ordonat o lovitură preventivă, care va fi cunoscută sub numele de Masacrul din Ziua Sfântului Bartolomeu. În noaptea de 23 august 1572, s-a decis ca liderii protestanți să fie eliminați, iar masacrul a început în dimineața următoare cu uciderea lui Coligny, care a fost ucis în apartamentul său, aruncat pe fereastră și decapitat. Ceilalți lideri au fost rapid măcelăriți și, deși Carol al IX-lea a cerut apoi reținere și încetarea violențelor, oamenii de rând au ieșit în stradă, vânându-i pe protestanți și pe simpatizanții protestanților și ucigându-i.

Vestea masacrului s-a răspândit și mai mulți protestanți au fost uciși în alte orașe și localități din Franța, ceea ce a dus la un număr de mii de morți, cu un număr redus de aproximativ 5.000, dar mai probabil peste 25.000 de morți sau mai mulți. Numărul exact este dificil de stabilit, deoarece multe cadavre au fost aruncate în Sena din Paris și nu există nicio modalitate de a ști cu exactitate câți au fost uciși în alte părți.

Domnia și moartea lui Henric

Franța era acum împărțită între nordul catolic și sudul protestant. Henric de Navarra reușise să scape de execuție în timpul masacrului promițând să se convertească la catolicism și apoi a preluat comanda forțelor protestante alături de Henric I de Bourbon (care a trăit între anii 1552-1588, fiind fiul lui Ludovic de Bourbon) împotriva Ligii catolice conduse de Henric I, Duce de Guise (care a trăit între anii 1550-1588, fiul lui Francisc, Duce de Guise). Fiul Caterinei, Henric al III-lea, părăsise țara pentru a domni în Polonia-Lituania, iar Caterina lucra cu Guise și cu Carol al IX-lea pentru a găsi o modalitate de a restabili pacea atunci când Carol al IX-lea a murit în anul 1574. Caterina i-a scris lui Henric al III-lea, care s-a întors în Franța pentru a revendica tronul.

Fiul cel mai mic al Caterinei, Francisc, Duce de Anjou și Alencon, a trecut de partea protestanților în timp ce Războaiele Religioase din Franța continuau, iar apoi, după ce a semnat încă unul dintre numeroasele tratate de pace, a plecat în Țările de Jos, unde trupele sale au fost masacrate, și s-a întors în Franța pentru a fi mustrat și disprețuit de mama sa, murind în anul 1584.

Între timp, Henric al III-lea se străduia să își mențină autoritatea împotriva intrigilor lui Henric I, Duce de Guise, care întorsese Parisul împotriva sa, pretinzând că era un simpatizant al protestanților. Deși la început Henric al III-lea s-a sfătuit cu mama sa, el și-a urmat propriul drum înainte de așa-numitul Război al celor Trei Henric (1585-1589) dintre Henric al III-lea, Henric, Duce de Guise, și Henric de Navarra.

Caterina de’ Medici, un destin măreţ încheiat în supărare

În septembrie 1588, Henric al III-lea i-a invitat pe cei din familia Guise la o reuniune la Blois, în cadrul căreia i-a asasinat pe Henric de Guise și pe unchiul său, cardinalul, iar apoi i-a eliminat pe ceilalți membri ai familiei. Fratele mai mic al lui Henric de Guise a preluat conducerea Ligii Catolice și l-a denunțat pe Henric al III-lea, care s-a aliat cu Henric de Navarra împotriva catolicilor. Caterina a fost devastată de acțiunile fiului ei și, potrivit unor surse, această supărare a contribuit la deteriorarea sănătății sale.

Caterina de’ Medici a murit la 5 ianuarie 1589, cel mai probabil din cauza pleureziei. Avea vârsta de 69 de ani şi condusese Franţa vreme de două decenii.

Henric al III-lea a fost asasinat în anul 1589, numindu-l pe Henric de Navarra ca succesor al său. Henric de Navarra, realizând că Parisul nu va accepta niciodată un rege protestant, s-a convertit la catolicism, a luat numele de Henric al IV-lea și a încheiat Războaiele Religioase din Franța în anul 1598 prin Edictul de la Nantes.

Asocierea Caterinei cu Masacrul din Ziua Sfântului Bartolomeu a definit în mare măsură moștenirea sa și a dat naștere afirmației că a fost o regină machiavelică, implicată în comploturi și intrigi constante, despre care masacrul este doar cel mai notabil exemplu. De fapt, însă, „intrigile” ei nu au fost mai abjecte decât ale oricărui alt monarh al vremii și au fost mai mult sau mai puțin impuse de circumstanțe, în timp ce ea a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a conduce în interesul fiilor săi, al ei însăși și, nu în ultimul rând, al Franței.

Deși realizările sale personale și educația sa au fost ignorate de soțul ei, Caterina de’ Medici a fost un arhitect și un intelectual la fel de priceput ca și Diane de Poitiers, extinzând și îmbunătățind în mod spectaculos Castelul de Chenonceau și alte structuri. A fost o patroană implicată activ în domeniul artelor, în conformitate cu practicile familiei sale din Italia, și a cheltuit sume mari pentru producții teatrale, monumente și picturi.

Pentru că nu era satisfăcută de bucătăria de la curtea Franței, Caterina a adus bucătari din Toscana, punând astfel bazele faimoasei bucătării franceze, atât de renumită în zilele noastre. De asemenea, ea a fost cea care a separat mâncărurile sărate de cele dulci și tot ea a introdus în Franța utilizarea furculiței la masă. O altă influenţă a Caterinei a fost răspândirea utilizării chiloților la doamnele de la curte, deoarece iubind mult călăria, era un obiect de îmbrăcăminte necesar.

În cea mai mare parte a primilor 40 de ani din viața sa, Caterina de’ Medici și-a văzut viața dirijată de alții, iar odată ce a reușit să își stabilească propriul loc și puterea personală, a luptat pentru a o menține. Deși această descriere a vieții ei poate că nu este la fel de intrigantă ca „ocultistă” sau „conspiratoare machiavelică”, ar părea mai exactă și mai potrivită considerarea ei drept una dintre cele mai mari regine ale Franței.