Puține locuri au stârnit atât de multe reacții și au ridicat atâtea semne de întrebare precum peștera din Altamira. Descoperită accidental acum mai bine de o sută de ani, această grotă din Spania a revoluționat înțelegerea istoricilor despre omul preistoric, demonstrând că acesta nu era doar un vânător primitiv, ci și un artist sofisticat.
Totul a început în anul 1879, în apropierea orașului Santillana del Mar din regiunea Cantabria, Spania. Aici, Marcelino Sanz de Sautuola, un jurist local și arheolog amator, a făcut una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale vremii. Deși peștera de la Altamira fusese redescoperită de localnici încă din anul 1869 după o alunecare de teren, nimeni nu observase picturile străvechi care decorau bolta acesteia.
Peştera din Altamira, Capela Sixtină a Preistoriei
Locul era frecvent folosit ca adăpost de vânătorii din regiune, dar picturile nu fuseseră observate din cauza lipsei de cunoștințe despre importanța lor. Sautuola, care studia peștera din anul 1875, nu le-a observat nici el la început, fiind concentrat pe analiza solului.[sursa]
Într-o zi din 1879, în timp ce se afla în vizită la peșteră împreună cu fiica sa de cinci ani, Maria Sautuola, Marcelino a avut parte de revelația care avea să schimbe istoria arheologică. Maria a observat desenele de pe tavanul peșterii și a exclamat: „Uite, tati, sunt vaci!” (Mira, Papa, son bueyes!). Această descoperire a fost o parte esențială a patrimoniului cultural spaniol și mondial.
Peștera din Altamira se întinde pe 274 de metri și este acoperită cu desene vibrante care par încă recente. Acestea ilustrează turme de bizoni, caprioare, mistreți, cai și simboluri misterioase, precum palme umane.
Picturile rupestre, realizate din pigmenți naturali precum ocru, mangan și hematit, sunt de o calitate artistică remarcabilă, folosind caracteristicile naturale ale stâncilor pentru a crea efecte tridimensionale. Culorile s-au păstrat intacte datorită alunecării de teren care a izolat peștera acum 13 milenii, protejând-o astfel de erodare.
Sautuola, care recent asistase la o expoziție la Paris unde studia artefacte paleolitice similare, a realizat că a descoperit ceva revoluționar. El a apelat la Juan Vilanova y Piera, un arheolog renumit de la Universitatea din Madrid, și împreună au publicat în 1880 rezultatele cercetărilor lor.
Acestea demonstrau că picturile fuseseră realizate în perioada Paleoliticului Superior, între 11.000 și 19.000 de ani în urmă, și că erau opera unor grupuri umane, probabil din comunități diferite.
Deși aceste concluzii au fost întâmpinate cu scepticism de comunitatea științifică, Sautuola și Piera fiind chiar ridiculizați la un congres de istorie din Lisabona, unde Gabriel de Mortillet, un renumit antropolog francez, a contestat vehement autenticitatea descoperirii, timpul avea să le dea dreptate.
Abia în anul 1902, într-un articol intitulat „Mea culpa d’une sceptique” publicat în revista franceză L’Anthropologie, arheologul și antropologul Emile Cartailhac, un critic important al lui Sautuola, și-a recunoscut greșelile și a acceptat validitatea teoriilor acestuia.
Din păcate, scuzele au venit prea târziu pentru Sautuola, care murise cu 14 ani înainte, fără să fi apucat să vadă recunoașterea meritelor sale. Descoperirea sa a avut un impact profund asupra științei arheologice, demonstrând complexitatea și sofisticarea artei preistorice.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:
