Tunelurile lui Claudius, cel mai lung sistem de canale subterane, vreme de sute de ani

Tunelurile lui Claudius reprezintă un exemplu de arhitectură romană care arată cât de evoluaţi erau aceştia în urmă cu două milenii. Aceste tuneluri au fost construite prin forajul prin stâncă și folosirea unor tehnici avansate de inginerie romană.

În vremurile antice, lacul Fucine, din Abruzzo, Italia, era un lac endoreic, adică nu avea o scurgere de suprafață sau subterană, în care aporturile de apă să fie pierdute prin infiltrație sau evaporație.

Lacul era o sursă de hrană, având peşte din belşug. De asemenea, era o sursă pentru irigaţii, romanii practicând această tehnică atât în agricultură, cât şi pentru consumul propriu.

Cu toate acestea, lacul avea şi părţi negative. Malaria era răspândită prin intermediul sutelor de milioane de ţânţari care se înmulţeau în zona lacului. Totodată, în vremurile ploioase şi inundaţiile reprezentau o mare problemă pentru locuitorii din zonă. Astfel, pentru rezolvarea problemei, romanii s-au hotărât să dreneze întregul bazin.

Tunelurile lui Claudius

Pentru a îndeplini acest obiectiv ambiţios, împăratul roman Claudius a dispus construirea unui sistem de canale, tuneluri şi puţuri între anii 41-52 era noastră.

Tunelurile au fost realizate în două etape. Prima etapă a constat în construirea unui canal principal de aducțiune a apei, denumit „Aqua Claudia”, care a început în anul 38 d.Hr. și a fost finalizat în timpul domniei lui Claudius. Canalul a fost construit din beton și cărămidă, traversând teren accidentat, inclusiv munți, prin intermediul unor arcade impunătoare, care au fost construite din piatră și cărămidă.

Peste 30.000 de sclavi şi lucrători plătiţi au fost angrenaţi în construirea acestui sistem de tuneluri.

Canalul subteran principal are puţin peste 6 kilometri în lungime, fiind cel mai lung tunel din lume până la construirea tunelului feroviar Fréjus, în anul 1871. Canalul avea un debit mediu de 9,09 m³/s şi o cădere de 8,44 m.

În cea de-a doua etapă a construcției, care a avut loc în timpul domniei lui Nero, s-au construit tunelurile pentru a aduce apa la Roma. Aceste tuneluri au fost săpate în stâncă și au inclus un total de 11 tuneluri principale, care au traversat munții și au avut o lungime totală de aproximativ 45 de kilometri. Tunelurile au fost realizate prin utilizarea unor unelte speciale, inclusiv burghie cu capete de fier și cuie de lemn, și au necesitat munca unui număr mare de muncitori.

Efecte ulterioare

Lucrările hidraulice au făcut ca apa să se verse din lacul Fucine în râul Liri, pe partea cealaltă a munţilor. Pentru a celebra inaugurarea tunelului şi drenarea lacului, împăratul Claudius a organizat o luptă navală chiar în bazin. Tunelurile lui Claudius au fost eficiente, iar nivelul apei din lac a scăzut, deşi nu a fost golit în totalitate.

După căderea Imperiului Roman, din cauză că nu au fost întreţinute, fiind afectate şi de cutremure, structura de bază a tunelurilor a fost grav afectată. Lacul a revenit la nivelurile anterioare, înainte de a fi drenat în totalitate în anul 1878. În acea perioadă, alte tuneluri și puțuri au fost adăugate vechilor tuneluri, iar cele din epoca romană au fost mărite.

Economia regiunii a devenit înfloritoare, iar zonele muntoase din jur au fost alese pentru dezvoltarea unor stațiuni de vacanță.

În prezent, zona lacului Fucine este o zonă arabilă, foarte bună pentru agricultură datorită solului fertil. Zona antică a tunelurilor a fost transformată într-un parc arheologic.