Povestea vrăjitoarelor care au semnat în Cartea Diavolului

În teologia puritană, o persoană încheia un legământ cu Diavolul prin semnătura sa – fie cu cerneală și stilou, fie cu propriul sânge – în Cartea Diavolului. Potrivit credințelor vremii, doar după această semnătură cineva devenea, în mod real, vrăjitor și dobândea puteri demonice, inclusiv capacitatea de a apărea sub formă spectrală pentru a face rău altora.

În cadrul proceselor vrăjitoarelor din Salem, identificarea unui martor care să confirme că acuzatul a semnat Cartea Diavolului sau obținerea unei mărturisiri din partea acestuia era un element crucial al examinării. Unele victime au fost acuzate că, sub formă spectrală, au încercat sau chiar au reușit să îi forțeze pe alții să semneze pactul demonic.

Această convingere își are probabil originea în doctrina puritană, care considera că membrii bisericii trebuiau să semneze un legământ cu Dumnezeu, consemnat într-un registru al congregației. Astfel, acuzația de a fi semnat Cartea Diavolului părea să confirme ideea că presupusa „epidemie” de vrăjitorie din Salem submina biserica locală – un mesaj intens promovat de reverendul Samuel Parris și alți preoți în fazele incipiente ale isteriei colective.

Tituba, Cartea Diavolului și mărturia care i-a salvat viața

Unul dintre cele mai cunoscute cazuri legate de Cartea Diavolului a fost cel al Titubei, o femeie înrobită, acuzată de vrăjitorie în satul Salem. În timpul interogatoriului, Tituba a declarat că fusese bătută de stăpânul ei, reverendul Parris, și constrânsă să mărturisească implicarea sa în practici vrăjitorești.^[sursa]

În mărturisirea sa, Tituba a susținut că a semnat Cartea Diavolului și a descris alte elemente asociate vrăjitoriei în cultura europeană, inclusiv capacitatea de a zbura prin aer pe un băț.

Această confesiune i-a salvat viața. În cadrul proceselor din Salem, doar cei care refuzau să mărturisească erau condamnați la moarte. Spre deosebire de alte acuzați, Tituba nu a fost trimisă în fața Curții Judecătorilor și Terminatorilor, instanța responsabilă de execuții, ci a fost judecată în mai 1693 de Curtea Superioară de Justiție, după ce valul de condamnări se stinsese. Această instanță a achitat-o de acuzația de pact cu Diavolul.

Confesiunea lui Tituba și influența sa asupra proceselor

În timpul examinării lui Tituba, judecătorul John Hathorne a interogat-o direct despre semnarea Cartei Diavolului și despre alte acte considerate semne ale vrăjitoriei în cultura europeană. Inițial, Tituba nu a oferit astfel de detalii, însă, când a fost presată, a declarat că a semnat cartea „cu roșu ca sângele”. Această formulare ambiguă i-ar fi permis ulterior să susțină că l-a păcălit pe Diavol, folosind o substanță asemănătoare sângelui, dar care nu era sângele ei propriu.

Întrebată dacă a observat și alte semnături în carte, Tituba a afirmat că a văzut mai multe, inclusiv pe cele ale lui Sarah Good și Sarah Osborne. Ulterior, a precizat că existau nouă semnături în total, deși nu a putut identifica toate numele.

După mărturia ei, acuzațiile legate de Cartea Diavolului au început să devină un element central al proceselor. Acuzatorii au început să susțină că inculpații, sub formă spectrală, au încercat să le forțeze să semneze pactul, uneori prin tortură. O temă recurentă a mărturiilor era refuzul acuzatorilor de a atinge sau accepta cartea, ceea ce era prezentat ca o dovadă a rezistenței lor împotriva influenței demonice.

Noi acuzații și victime ale isteriei

În martie 1692, Abigail Williams, una dintre principalele acuzatoare din cadrul proceselor vrăjitoarelor din Salem, a declarat că Rebecca Nurse a încercat să o constrângă să semneze Cartea Diavolului. Mărturia a fost susținută de reverendul Deodat Lawson, fost preot al satului Salem înaintea lui Samuel Parris, care a asistat la acuzația lui Abigail.

În aprilie, Mercy Lewis l-a acuzat pe Giles Corey că i s-a arătat sub formă spectrală și a încercat să o forțeze să semneze pactul demonic. Corey a fost arestat la patru zile după această acuzație și a devenit una dintre cele mai cunoscute victime ale proceselor, fiind ucis prin presare cu pietre, după ce a refuzat să mărturisească sau să își nege implicarea.

Originea ideii de pact cu Diavolul

Convingerea că o persoană putea încheia un pact cu Diavolul, fie printr-o înțelegere orală, fie printr-un act scris, era răspândită încă din Evul Mediu și începutul epocii moderne.

Unul dintre cele mai influente texte în vânătoarea de vrăjitoare, Malleus Maleficarum (Ciocanul Vrăjitoarelor), scris între anii 1486 și 1487 de călugări dominicani germani, descria acest pact ca fiind un ritual esențial pentru cei care se alăturau forțelor malefice. Lucrarea a devenit un manual de referință pentru vânătorii de vrăjitoare, consolidând convingerea că semnarea pactului era dovada supremă a vinovăției.^[sursa]