Goralii, românii din Polonia, care s-au stabilit în Munții Tatra, au emigrat acolo în urmă cu multe sute de ani, având o poveste aparte. „Români” este impropriu spus, căci nu au nicio legătură cu românii din zilele noastre. Însă, în pofida trecerii timpului, goralii, una dintre cele mai puțin cunoscute etnii cu origini valahe, nu și-au uitat obiceiurile.
Goralii din Polonia trăiesc azi în jurul orașelor Zywiec, Zakopane și Nowy Sacz. Obiceiurile, îmbrăcămintea, casele, înfățișarea și firea lor îi dau de gol: nu sunt slavi, ci se înrudesc mai degrabă cu românii. În fapt, goralii sunt urmașii păstorilor valahi din Transilvania, care au practicat transhumanţa cu mult timp înainte.
În jurul anului 1600, actele poloneze aminteau existența a peste 500 de sate românești, parte a acestora fiind locuite de urmașii lui Dragoș Vodă prin nepoții săi, Drag și Sas.
Păstorii cu origini vlahe au populat în Polonia culmile munților, aducând cu ei civilizația Carpaților și învățându-i pe polonezi să trăiască la munte. Azi, tot ce se păstrează în Polonia drept tradiție a muntelui, păstoritului, lemnăritului sau plutăritului este o moștenire româno-valahă.[sursa]
Goralii, românii din Polonia: o poveste aparte
Spre deosebire de muntenii noștri, goralii polonezi de azi, își păstrează tradițiile cu smerenie. În curtea fiecărei pensiuni turistice luxoase (căci zona este de prim rang în acest domeniu), se păstrează și vechea căsuță de lemn moștenită din bătrâni, utilată complet în stil ancestral și uluitor de apropiat de ceea ce numim tipul tradițional: totul, începând de la laițe și până la țoluri, cuptor sau cofe, aduc aminte de satul transilvănean de odinioară.
Goralii știu că sunt români, se proclamă ca atare (cu mândrie), iar cel mai celebru grup folcloric din acei munți se numește, în traducere, „Capela Valahă”, și e condus de violonistul Zbyszec Walach. Unele mâncăruri sunt „ca pe la noi”, brânza se identică cu cea din Transilvania, iar țuica (la gust și ca metodă de preparare) este aceeași ca horinca de la noi.
Goralii s-au stabilit acolo între veacurile XII-XVI, ultimul sat românesc fiind întemeiat în anul 1509.
Cauzele primelor veniri ar fi fost condițiile grele din Ardeal, lipsa de pășuni neocupate, disponibile pentru ei, și faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor. Fără a avea mentalitate de mercenari, dovedeau un curaj nemaipomenit în lupte, fapt pentru care erau răsplătiți cu drepturi și pământuri.
Azi, valahii din Carpații polonezi sunt în întregime slavizați și mai păstrează doar câteva cuvinte păstorești sau nume de munți, ape și sate. În cărțile de telefon poți găsi nume gen Valach sau Basarab.
Multe biserici vechi, deși catolice azi, încă mai păstrează decorul mural tipic ortodox, iar casele și mobilierul acestora sunt tipic românești. Ultima „infuzie” cu iz românesc a intrat în sudul Poloniei după cel de-Al Doilea Război Mondial, când o mare parte a comunităților poloneze din Maramureș și Bucovina s-au repatriat.
Aceștia au adus în zona Zakopane limba română sau obiceiurile din zonele amintite, inclusiv celebra pălincă de Maramureș.
Goralii polonezi sunt asimilați perfect în țara gazda dar, deși reprezintă un procent foarte scăzut în rândul polonezilor, ei se diferă foarte mult de aceștia iar imaginea lor este cunoscută și apreciată în toată Polonia. În Polonia, goralii sunt comparați cu eroi, cu oameni liberi ai munților.
Datorită faptului că își păstrează cu sfințenie tradițiile, goralii constituie o puternică concurență pe piața agroturismului montan. Nu rareori, românilor le este dat să audă, de la turiștii străini: „păi astea le-am văzut și în Polonia, și încă mai bine păstrate!”
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:
