Canalul lui Xerxes din apropiere de Muntele Athos: o lucrare fascinantă de inginerie persană

Canalul lui Xerxes a fost un canal navigabil care traversa baza peninsulei Muntele Athos din Chalkidiki, în nordul Greciei. A fost construit la ordinul regelui Xerxes I al Persiei în secolul al V-lea î.Hr. și a fost supravegheat de inginerul său Artachaees.

Canalul făcea parte din pregătirile lui Xerxes pentru cea de-a doua invazie a Greciei, parte a Războaielor greco-persane. Este unul dintre puținele monumente lăsate de Imperiul Persan în Europa.

Canalul este situat în apropierea satului Nea Roda, în peninsula Athos. Pornind de la est de Nea Roda, pe coasta de nord, urmează o direcție destul de dreaptă spre sud-vest, spre coasta de sud, terminând la vest de satul Tripiti.

Canalul este acum complet acoperit de sedimente, dar conturul său este vizibil din fotografiile aeriene și a fost detectat de mai multe prospecțiuni. Lungimea totală a canalului era de 2 kilometri, lățimea de 30 de metri și adâncimea de 3 metri, suficientă pentru a permite trecerea unei trireme.^[sursa]

Canalul lui Xerxes: istoria unei lucrări de inginerie persană

Potrivit Istoriilor istoricului grec antic Herodot, care relatează evenimentele Războaielor greco-persane, comandantul persan Mardonios, în anul 492 î.Hr., a pierdut o mare parte din flota sa, respectiv 300 de corăbii și 20.000 de oameni, într-o furtună care a trecut pe lângă stâncile peninsulei Athos, în timpul primei invazii persane în Grecia.

În anul 483 î.Hr., Xerxes, în pregătirea celei de-a doua invazii persane în Grecia, a ordonat construirea unui canal prin istmul Athos pentru a evita să cadă pradă aceleiași catastrofe.

Herodot speculează că mândria a fost, de asemenea, un factor motivator: „Din câte pot judeca prin conjectură, Xerxes a dat ordinul pentru această săpătură din mândrie, dorind să-și arate puterea și să lase un monument memorabil; fără probleme ar fi putut să-și tragă corăbiile peste istm, dar le-a ordonat să sape un canal de la o mare la alta, suficient de lat pentru a pluti două trireme vâslind în paralel”.

Lucrările, conduse de cei doi persani Bubares și Artachaies, au durat trei ani. Canalul a fost finalizat în anul 480 î.Hr. de către localnici recrutați cu forța, precum și de muncitori egipteni și fenicieni. Lungimea, potrivit lui Herodot, era de 12 stadii (aproximativ 1.900 de metri), iar la ambele capete era acoperit de diguri pentru a împiedica înfundarea lui de către valuri. Canalul s-a degradat curând, deoarece nu a mai fost folosit după ce flota persană a trecut prin el, în drum spre bătălia de la Artemisium mai întâi și apoi spre cea de la Salamina.

Canalul încă mai făcea parte din peisaj 80 de ani mai târziu, deoarece este menționat în treacăt de Tucidide în Istoria Războiului Peloponesiac din jurul anului 400 î.Hr: „După cucerirea Amphipolisului, Brasidas și aliații săi au mărșăluit spre așa-numitul Actè, sau ținutul de coastă, care pleacă de la canalul făcut de regele persan și se întinde în peninsulă; se termină în Athos, un munte înalt care se proiectează în Marea Egee.”

Dovezi arheologice privind Canalul lui Xerxes

Veridicitatea afirmațiilor lui Herodot a fost pusă la îndoială încă din Antichitate, dar studiile de teren și investigațiile geofizice ale peninsulei au confirmat existența canalului.

În secolul al II-lea î.Hr., Demetrius din Scepsis a afirmat, pe baza unor informații directe, că acolo a existat, într-adevăr, un canal, dar nu a putut să îl urmărească în întregime.

Trei cercetări moderne separate ale terenurilor, conduse de francezul M. Choiseul-Gouffier în secolul al XVIII-lea, de T. Spratt din Anglia în anul 1838 și de germanul A. Struck în anul 1901, au găsit toate dovezi ale existenței canalului în partea centrală a istmului. Însă, până în anul 1990, lungimea și lățimea canalului au fost disputate, la fel ca și întrebarea dacă canalul a ajuns până la capăt în istm sau dacă navele au fost târâte prin anumite părți ale acestuia.

O investigație geofizică realizată în colaborare între Marea Britanie și Grecia, lansată în anii 1990, a constatat, cu ajutorul unui studiu seismic și al unei analize a sedimentelor, că canalul a traversat întregul istm. Relatarea lui Herodot a fost justificată, deoarece au confirmat, de asemenea, că canalul a fost construit rapid și că a fost folosit doar pentru o perioadă scurtă de timp.

Unele studii sugerează că muncitorii erau atât soldați regulate achemeniți, cât și recrutați localnici din Balcani (traci și greci) cu statutul legal de kurtaš, care erau plătiți și hrăniți din vistieria persană.