Căderea Bastiliei: 40.000 de oameni au schimbat soarta unei naţiuni

Căderea Bastiliei a reprezentat un moment decisiv în primele luni ale Revoluției Franceze (1789-1799). La 14 iulie 1789, Bastilia, o fortăreață și închisoare politică simbolizând opresiunea Ancien Régime din Franța, a fost atacată de o mulțime formată în principal din sans-culottes, adică din clasele inferioare. Aniversarea este încă celebrată în Franța ca sărbătoare națională a țării.

Evenimentul a fost punctul culminant al mai multor cauze diferite. Deși catalizatorul atacului a fost demiterea popularului om de rând genevez Jacques Necker din ministerul regelui Ludovic al XVI-lea al Franței, dezechilibrele sociale și dificultățile financiare puneau presiune pe poporul francez de ani de zile.

Eforturile regelui de a anula activitatea Statelor Generale din anul 1789, care au avut ca rezultat formarea unei Adunări Naționale dominate de membri ai celei de-a treia puteri, combinate cu creșterea prețului pâinii, au provocat panică în rândul locuitorilor Parisului, care s-au năpustit asupra simbolurilor autorității regale, inclusiv asupra Bastiliei.

În timp ce Căderea Bastiliei a fost semnificativă prin faptul că a reprezentat prima intervenție pe scară largă a sans-culottes în Revoluție, a fost, de asemenea, unul dintre primele cazuri de vărsare de sânge și de dominație a mulțimii comise de revoluționari în ceea ce fusese anterior o afacere relativ pașnică și ordonată. Cu toate acestea, evenimentul a marcat un punct de cotitură major în care puterile regelui au fost diminuate și a început procesul de destructurare a monarhiei.^[sursa]

Nori negri deasupra Parisului

În noaptea de 27 iunie 1789, cerul Parisului a fost luminat de focuri de artificii pentru a sărbători reconcilierea celor trei ordine ale Franței într-o singură Adunare Națională unificată. Cu toate acestea, la 20 de kilometri distanță, cerul Versaillesului a rămas „jalnic de tăcut”.

Ludovic al XVI-lea, moștenitorul unei moșteniri absolutiste, a avut de suferit de pe urma insolenței celei de-a treia puteri, care lucra chiar în momentul respectiv la o constituție care ar fi retras puterea de la Versailles și ar fi adus-o în mâinile poporului. Adunarea, care se redenumise la 9 iulie Adunarea Națională Constituantă, acționa ca și cum ar fi deținut acum controlul, ceea ce regele nu putea tolera.

La 26 iunie, Ludovic al XVI-lea a chemat șase regimente regale în regiunea pariziană, iar la 1 iulie a convocat alte zece. În scurt timp, 30.000 de soldați erau concentrați în jurul Parisului, mulți dintre ei fiind soldați străini aflați în solda monarhiei franceze.

Mulți au considerat că această creștere amenințătoare a forțelor regelui este un avertisment pentru membrii Adunării care au fost revoltați și că acesta se angajează în măsuri contrarevoluționare. Parizienilor nu le-a scăpat faptul că aceste trupe străine ar fi avut probabil mai puține scrupule să tragă în francezi decât ar fi avut soldații născuți în Franța. La 8 iulie, o Adunare tensionată i-a cerut oficial regelui să retragă trupele, însă acesta a refuzat, declarând că scopul lor era doar de a menține ordinea în Paris și de a proteja lucrările Adunării.

În același timp, regele a luat măsuri împotriva membrilor propriului minister, destituind multe personaje-cheie și înlocuindu-le cu miniștri mai ostili față de revoluția în devenire. Jacques Necker, ministru-șef și campion al celei de-a Treia Stări (societatea europeană din Evul Mediu și din Epoca modernă era structurată în mai multe stări, numite și stări de naștere. Stările sunt grupuri sociale departajate clar între ele prin reguli legale, cum erau, de exemplu, plebeii și patricienii în Roma antică), a fost principala țintă.

Învinuit de facțiunea conservatoare de la Versailles pentru eșecurile statelor generale, Necker a primit mânia contelui d’Artois, fratele mai mic al regelui, care s-a referit la el ca la un „trădător străin” care ar trebui spânzurat.
La îndemnul lui Artois și al reginei Maria Antoaneta, Ludovic l-a concediat pe Necker în data de 11 iulie, ordonându-i să părăsească imediat țara. Se părea că Ludovic strângea lațul asupra Adunării și a susținătorilor săi.

Între timp, Parisul era deja într-o stare de agitație. O recoltă slabă, urmată de o iarnă devastatoare, a făcut ca prețul pâinii să fie cel mai ridicat din secolul al XVIII-lea, atingând un maxim istoric pe 14 iulie.

Întrucât pâinea constituia o parte importantă din dieta medie a francezilor, cei mai săraci muncitori erau obligați să cheltuiască până la 80% din venitul lor numai pe pâine. În mod firesc, au început să se adune mulțimi furioase. Pe 27 iunie, la ordinul de a dispersa o astfel de mulțime, cinci companii ale Gărzii Franceze semimilitare s-au revoltat. Când zece dintre acești gardieni au fost închiși pentru indisciplină, 4.000 de parizieni au invadat închisoarea și i-au eliberat. Această agitație, alimentată de prezența soldaților regali, se va transforma în curând într-o furtună atunci când vestea demiterii lui Necker va ajunge în oraș.

Revoltele din 12-13 iulie 1789

Palatul Regal, reședința din Paris a ducelui de Orléans, simpatizant al Revoluției, devenise locul de întâlnire preferat al revoluționarilor parizieni. Aici s-au adunat masele indignate pe 12 iulie, când vestea demiterii și exilului lui Necker a devenit de notorietate publică. Pasiunile au fost stârnite, oamenii purtând busturi ale lui Necker, iar alții au bătut în public o „femeie de calitate” pentru că a scuipat pe portretul lui Necker. După-amiază, peste 6.000 de persoane se adunaseră la palat, căutând un loc unde să își îndrepte furia.

Un scop le-a fost oferit de jurnalistul Camille Desmoulins, în vârstă de 29 de ani. Sărind pe o masă din Café Foy din grădinile Palatului Regal, Desmoulins a ținut un discurs vibrant în care l-a lăudat pe Necker și a subliniat amenințarea soldaților, a căror prezență opresivă ar putea duce la un nou masacru precum cel din Ziua Sfântului Bartolomeu. Înarmat cu un pistol, Desmoulins a lansat un apel la arme, declarând: „Mai degrabă aș muri decât să mă supun robiei”.

Cu discursul său, Desmoulins a aprins butoiul cu pulbere al mulțimii, care a ieșit rapid în stradă. Mii de parizieni s-au îndreptat spre Champs-Élysées, alarmând oficialii regali. O unitate de cavalerie, regimentul regal german, a fost trimisă pentru a alunga protestatarii din Place Louis XV (actuala Place de la Concorde), împingându-i înapoi spre grădinile Palatului Tuileries. Acolo, parizienii i-au atacat pe soldați cu scaune, pietre și bucăți de sculpturi, în timp ce soldații au continuat să atace, rănind mai multe persoane. Văzând că mulțimea nu va da înapoi, comandantul regal a ordonat cu reticență retragerea tuturor trupelor pe Champ de Mars pentru a evita o baie de sânge.

A doua zi, cu o mare parte a orașului în mâinile maselor, a început adevărata revoltă. Peste 40 de ghișee au fost incendiate, împreună cu documentele și registrele fiscale din interiorul lor, iar mănăstirea Saint-Lazare a fost jefuită de toate alimentele sale.

Temându-se de represaliile iminente ale soldaților regelui, oamenii au început să jefuiască fiecare armurier și arsenal din oraș. Deși Hotel de Ville, sediul guvernului orașului, a autorizat formarea unei miliții a cetățenilor din Paris (redenumită ulterior Garda Națională) pentru apărare, acest lucru nu a liniștit mulțimea, care a atacat arsenalul de la Invalides în dimineața zilei de 14, furând peste 30.000 de muschete. Lipsită de muniție, mulțimea a căutat un loc unde ar fi putut găsi muniție: fortăreața Bastilia.

Bastilia: Simbol al tiraniei

Construită în secolul al XIV-lea pentru a apăra Parisul de englezi, Bastilia a fost o fortăreață în toate sensurile cuvântului. Cu opt turnuri rotunde, două poduri trapezoidale și ziduri groase de doi metri, Bastilia se înălța deasupra orașului ca o manifestare fizică a puterii vechiului regim. Transformată în închisoare de stat la începutul secolului al XV-lea, cea mai mare parte a prizonierilor deținuți aici fuseseră reținuți la ordinul expres al regelui, fiindu-le refuzate procedurile judiciare.

Închisoarea era renumită pentru celulele sale subterane invadate de paraziți, ororile care se petreceau în spatele zidurilor sale fiind subiectul multor bârfe. Memoriile foștilor deținuți au devenit un material de lectură popular, suficient pentru a înspăimânta orice francez iubitor de libertate.

Totuși, în anul 1789, Bastilia era un „tigru de hârtie”. Oficialii inițiaseră recent discuții pentru închiderea închisorii și înlocuirea ei cu un forum public. Deși fusese formidabilă în trecut, Bastilia era considerată acum unul dintre cele mai dorite locuri de încarcerare pentru prizonierii de rang înalt, multe dintre celulele sale subterane infame fiind învechite. Multor prizonieri li se permiteau paturi, mese și sobe, iar unui deținut, infamul scriitor libertin Marchizul de Sade, i se permitea luxul unui dulap complet și al unei biblioteci cu 133 de volume.

Pe 14 iulie 1789, șapte persoane au fost încarcerate acolo, inclusiv patru falsificatori, un „nebun” irlandez, un tânăr aristocrat deviant încarcerat la cererea familiei sale și un bărbat care conspirase la asasinarea lui Ludovic al XV-lea al Franței cu peste 30 de ani înainte.

Totuși, conceptul de Bastilia era mai important decât realitatea sa. Oamenii erau încă arestați în mod arbitrar și duși în închisori, o practică care era simbolul fortăreței. Astfel, deși mulțimea de aproximativ 1.000 de parizieni a ajuns în fața zidurilor închisorii în aparență pentru a confisca armele și praful de pușcă păstrate acolo, nu a fost o coincidență faptul că au ajuns într-un loc atât de disprețuit precum Bastilia.

Asaltul şi căderea Bastiliei

Bernard-René de Launay, guvernatorul Bastiliei, se născuse chiar între zidurile pe care acum era responsabil să le apere. Avea puține mijloace la dispoziție pentru a face acest lucru: garnizoana sa era formată din 82 de invalides, soldați veterani incapabili să servească pe câmpul de luptă, precum și 32 de soldați elvețieni veniți ca întăriri. În vârful zidurilor se aflau tunuri, dar de Launay nu avea provizii de hrană decât pentru două zile și nici apă, ceea ce îi limita capacitatea de a rezista unui asediu.

Premiul pe care îl căuta mulțimea furioasă, cele 250 de butoaie de praf de pușcă, erau păzite în interior.

La ora 10 dimineața, în timp ce mulțimea se aduna afară, trei delegați de la Hotel de Ville au intrat în Bastilia, cerându-i lui de Launay să îndepărteze tunurile de pe ziduri și să predea praful de pușcă și armele închisorii în custodia miliției pariziene.

Guvernatorul, convins de ofițerii săi că ar fi dezonorant să se predea fără ordine directe, a răspuns că nu poate face nimic fără permisiunea de la Versailles. Ajunși într-un impas, delegații au părăsit fortăreața pentru a cere instrucțiuni suplimentare de negociere de la superiorii lor.

Între timp, mulțimea imensă și nerăbdătoare din afara zidurilor se apropiase din ce în ce mai mult, revărsându-se în curtea exterioară, care era separată printr-un singur zid de cea interioară, unde se afla adevărata poartă a cetății. Zidul care separa cele două curți conținea un mic pod mobil. La o jumătate de oră după plecarea delegaților parizieni, doi bărbați au urcat pe zid și au tăiat lanțurile podului mobil. Podul a căzut, omorând un om care se afla dedesubt și care nu bănuia nimic.

Mulțimea, crezând că de Launay a decis să îi lase să intre, a trecut cu sutele. Îndemnurile soldaților de a se întoarce sau de a fi împușcați au fost înțelese greșit ca încurajări de a se apropia. În scurt timp, cineva a intrat în panică și s-a auzit un foc de armă, urmat de alte salve.

În mijlocul haosului, pe măsură ce mai mulți revoluționari au căzut, oamenii au început să-l acuze pe de Launay că a atras mulțimea în curtea interioară pentru a putea fi masacrată mai ușor. Parizienii înarmați au început să riposteze în fața apărătorilor, în timp ce căruțe pline cu bălegar și paie au fost aprinse în fața porții pentru a oferi atacatorilor o perdea de fum. Luptele s-au intensificat, iar un delegat care flutura un steag alb de armistițiu a fost ignorat.

Aproape de ora 15:00, mulțimea a fost întărită de companii răzvrătite ale Gărzii Franceze, printre care veterani ai Războiului de Independență american. Conduși de Pierre-Augustin Hulin, un fost subofițer, soldații revoltați au ridicat cinci tunuri și au țintit poarta Bastiliei. Acesta a fost momentul decisiv. De Launay, dându-și seama că nu veneau întăriri regale și că poarta nu putea rezista unui asalt al artileriei, s-a oferit să capituleze, amenințând că va aprinde butoaiele cu pulbere și va arunca în aer întreaga fortăreață dacă nu i se acceptă condițiile. Când mulțimea a refuzat să accepte orice condiții, de Launay a dat înapoi. O batistă albă a fost ridicată deasupra Bastiliei în locul unui steag de armistițiu, iar al doilea pod mobil a fost coborât.

Armata cetățenilor s-a năpustit imediat pe poartă, eliberând prizonierii și luând armele și praful de pușcă pe care le-a găsit. Soldații elvețieni ai lui De Launay, care își scoseseră cu înțelepciune uniformele, au fost confundați cu prizonierii și tratați bine de mulțime. Mulți dintre invalidides au fost mai puțin norocoși. Unui ofițer pe nume Béquard i-a fost tăiată mâna în timp ce deschidea poarta mulțimii. Confundată cu cea a unui gardian de închisoare, mâna a fost mai târziu plimbată pe străzile pariziene, ținând încă cheia porții. Mai târziu în acea seară, Béquard a fost din nou confundat, de data aceasta cu tunarul care a tras primul foc, și a fost spânzurat.

Mulţimea a prins gustul sângelui

De Launay, de asemenea, a avut de suferit de pe urma mulțimii. Crezând că el a ordonat masacrul lor, revoluționarii l-au condus la Hotel de Ville. De-a lungul drumului, a fost insultat și scuipat, iar răpitorii săi se opreau periodic pentru a-l bate.

Ajunși la hotel, răpitorii săi au făcut o pauză pentru a dezbate cele mai chinuitoare metode prin care să-l omoare. Când un patiser pe nume Desnot a sugerat să-l aducă înăuntru înainte de a-i decide soarta, de Launay, sătul de chinuri, a izbucnit și a strigat: „Lăsați-mă să mor!” înainte de a-l lovi pe Desnot direct în zona inghinală. Imediat, de Launay a fost întâmpinat cu o ploaie de pumnale, săbii și baionete, înainte ca mulțimea să-l ciuruiască cu focuri de pistol. După ce a aruncat cadavrul în șanț, Desnot a sărit peste el și i-a tăiat capul cu un briceag.

Când Jacques de Flesselles, prévôt des marchands (echivalentul aproximativ al primarului) a ieșit din hotel pentru a vedea care era cauza agitației, a fost strigat ca trădător și împușcat mortal pe loc. Capul său tăiat s-a alăturat în scurt timp celui al lui de Launay pe piroane, care au defilat apoi prin Paris în aplauzele, râsetele și cântecele mulțimii.

82 de revoluționari au fost uciși în timpul asaltului Bastiliei, alți 15 murind ulterior din cauza rănilor. Evenimentul a marcat prima dată când sans-culottes din Paris au avut un impact major asupra Revoluției, care a fost până în acel moment în mare parte o afacere a burgheziei.

Căderea Bastiliei: Urmările

După cum spune celebra anecdotă, când Ludovic al XVI-lea a întrebat dacă atacul asupra Bastiliei a fost o revoltă, ducele de La Rochefoucauld a răspuns: „Nu, sire, este o Revoluție”. Și, într-adevăr, a fost. Sans-culottes și-au spus cuvântul și au refuzat să fie ignorați.

Pe 15 iulie 1789, regele a anunțat retragerea trupelor din regiunea pariziană, în aplauzele Adunării, iar pe 29 iulie, l-a rechemat pe Necker pentru a treia oară în ministerul său.

În seara zilei de 15 iulie, regele și regina au salutat o mulțime din vârful unui balcon din Versailles. Marchizul de Lafayette a ținut un discurs în care a asigurat mulțimea că regele a fost indus în eroare, că nu a avut intenții rele și că s-a întors la o bunăvoință deplină. În aceeași seară, Lafayette a primit comanda Gărzii Naționale, iar Jean Sylvain Bailly, orchestratorul jurământului de pe terenul de tenis, a fost numit primar al Parisului.

În mod semnificativ, niciuna dintre cele două numiri nu a fost făcută de rege, care a acceptat a doua zi o cocardă revoluționară roșie și albastră de la Bailly. Pentru a simboliza reconcilierea regelui cu poporul său, Lafayette a adăugat ulterior albul Bourbonului, creând tricolorul francez modern. Totuși, devenea din ce în ce mai clar că regele Ludovic al XVI-lea își pierdea puterea. Nedumerit de acest gând, contele d’Artois a fugit de la Versailles în toiul nopții, pe 16 iulie 1789, luând cu el un anturaj de regaliști. Fugind mai întâi la graniță și apoi din țară, Artois și adepții săi aveau să devină primul val de emigranți care au părăsit Franța din cauza Revoluției.

Între timp, la Paris, s-a decis ca Bastilia să fie demolată, pentru a nu fi recucerită de trupele regale. Cu forța unui număr de 1.000 de muncitori, fortăreața a fost complet distrusă până în noiembrie. Mai târziu, Lafayette i-a dăruit cheia Bastiliei președintelui Statelor Unite, George Washington, care a expus-o în casa sa din Mount Vernon.

La 14 iulie 1790, prima aniversare a asaltului a fost sărbătorită la nivel național ca Fête de la Fédération, cu o celebrare masivă care a avut loc în locul în care se afla Bastilia. Astăzi, data de 14 iulie, numită Fête nationale française (Sărbătoarea națională franceză) sau „Ziua Bastiliei” în lumea anglofonă, este sărbătorită la aniversarea asaltului pentru a onora Revoluția, unitatea poporului francez și apariția democrației în țară.

În timp ce Căderea Bastiliei a fost importantă pentru că a adus puterea în mâinile sans-culottes și a fost unul dintre primele evenimente majore ale Revoluției, a fost, de asemenea, importantă pentru că a introdus vărsarea de sânge în Revoluție.

La nouă zile după Căderea Bastiliei, morțile lui de Launay și de Flesselles au fost urmate de asasinatele similare ale lui Bertier de Sauvignay, intendent al Parisului, și Foulon, unul dintre miniștrii care urmau să înlocuiască guvernul Necker. Capetele lor au fost înfipte în piroane, iar gura lui Foulon a fost umplută cu iarbă, pentru a semnifica implicarea sa aparentă într-un complot împotriva populației privind foametea. Chiar înainte de introducerea ghilotinei și a Terorii Iacobine, Revoluția dobândise deja un gust pentru sânge.

Prin urmare, Căderea Bastiliei a marcat atât apariția libertății în Franța, cât și începutul violenței pentru care Revoluția Franceză este atât de faimoasă. Datorită importanței sale monumentale pentru evoluția Revoluției, Căderea Bastiliei ocupă un loc important în istoria occidentală și în povestea ascensiunii democrațiilor occidentale.