Fizicienii Harry Daghlian și Louis Slotin și-au pierdut amândoi viața după ce au intrat în contact cu „nucleul demonic”. Dar povestea este mai complexă de atât.
După sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și impactul devastator al bombardamentelor nucleare de la Hiroshima și Nagasaki, Războiul Rece se profila. Distrugerile imense și puterea uriașă pe care le promiteau bombele atomice au împins superputerile mondiale într-o frenezie a cercetării nucleare, SUA fiind pregătită să arunce o a treia bombă asupra Japoniei dacă ar fi fost necesar, iar celelalte națiuni creându-și propriul arsenal ca mijloc de descurajare sau de apărare.
Nucleul demonic
Aici intră în scenă „nucleul demonic”. Cu o greutate considerabilă de 6,2 kilograme și un diametru de doar 8,9 centimetri, această masă sferică de plutoniu radioactiv (denumită la vremea respectivă „Rhufus”) a fost proiectată în cadrul activităților de cercetare nucleară pentru a servi drept nucleu fisionabil pentru primele iterații ale bombei atomice.
De-a lungul anilor 1945 și 1946, nucleul demonic a făcut obiectul unor experimente și s-ar fi putut regăsi într-o bombă atomică destinată Japoniei, dacă nu ar fi intervenit capitularea acesteia.[sursa]
Așa cum era de așteptat după titlul său amenințător, nucleul demonic nu a fost prea amabil cu fizicienii nucleari implicați. Proiectat ca nucleu de bombă, acesta avea doar o marjă foarte mică înainte de a-i crește radioactivitatea și de a deveni supercritic (odată ce reacția de fisiune a început, viteza acesteia crește).
Prin urmare, orice factor extern care ar putea crește reactivitatea, de exemplu, comprimarea miezului (care este modul în care bomba cu fisiune detonează), trebuie să fie atent monitorizat în jurul nucleului demonic.
Gâdilarea cozii dragonului
În ciuda pericolului, cercetătorii au folosit nucleul ca piesă experimentală privind supercriticitatea, folosind reflectoare de neutroni pentru a-l împinge la limitele sale. Reflectoarele de neutroni sunt folosite pentru a înconjura nucleul și, pe măsură ce are loc reacția de fisiune nucleară, ele reflectă neutronii înapoi către materialul nuclear pentru a crește cantitatea de fisiune care are loc.
În anul 1945, singur în laboratorul său, fizicianul Harry Daghlian efectua un experiment cu reflectoare de neutroni pe nucleul demonic, când a aruncat din greșeală o placă de carbură de tungsten (wolfram) reflectorizantă pe nucleu, împingându-l în stare supercritică și eliberând o explozie mortală de radiații neutronice.
După o luptă de trei săptămâni cu boala acută de radiații, Daghlian a cedat rănilor sale, ceea ce a dus la o legislație mai strictă în ceea ce privește cercetarea nucleară în cadrul Proiectului Manhattan – deși aceasta nu avea să fie suficient de strictă.
Nedumerit de moartea macabră a predecesorului și colegului său, Louis Slotin a continuat munca lui Daghlian pentru a afla cât de aproape era nucleul de supercriticitate. În acest scop, procedura consta în coborârea lentă a unui reflector de neutroni deasupra nucleului, măsurând în același timp activitatea din interiorul acestuia. După cum am aflat mai sus, contactul dintre reflector și miezul demonic s-ar termina groaznic, așa că s-au folosit distanțiere pentru a menține separarea dintre cele două.
Un fizician talentat și un temerar nuclear, Louis Slotin nu era la curent cu protocolul. În schimb, Slotin și-a conceput propria metodă care necesita mai puțin timp, mai puțin efort, dar mult mai mult risc. Renunțând la distanțierele care țineau miezul departe de reflectoare, Slotin folosea o șurubelniță cu cap plat pentru a menține separarea și o manipula cu o singură mână pe tot parcursul experimentului.
Acesta a devenit rapid cunoscut pentru experimentul său, care a fost botezat „gâdilarea cozii dragonului”, după ce celebrul fizician Richard Feynman a comparat actul îndrăzneț cu provocarea unui dragon și, în ciuda avertismentelor unor experți proeminenți, Slotin l-a repetat de mai multe ori.
Din nefericire, bravada avea să fie cauza pierderii lui Slotin. La 21 mai 1946, Slotin își demonstra experimentul în fața mai multor persoane din cadrul Laboratorului Științific din Los Alamos, când șurubelnița sa a alunecat doar cu foarte puțin, permițând reflectorului de neutroni să înconjoare miezul și să îl împingă la supercriticitate.
O străfulgerare de lumină albastră a izbucnit din nucleu, urmată de o căldură intensă care i-a aruncat în aer pe Slotin și pe unii dintre colegii săi. Slotin a îndepărtat rapid reflectoarele de pe nucleu și a oprit reacția, dar răul era deja făcut.
Acea explozie de radiații avea să-l ucidă pe Slotin în nouă zile de la expunere. Aflat chiar lângă el în timpul accidentului, Alvin Graves a primit, de asemenea, o doză uriașă de radiații, dar a supraviețuit acestei încercări și a trăit încă 20 de ani înainte de a muri. Datorită gândirii rapide a lui Slotin și poziției corpului, care a absorbit cea mai mare parte a radiațiilor, ceilalți spectatori au fost protejați de explozie și au supraviețuit pentru a povesti.
În urma accidentelor, nucleul și-a căpătat în cele din urmă renumele de nucleu demonic, înainte de a fi reciclat în alte nuclee fisionabile.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:
