Marile puteri ale lumii se luptă să ajungă pe emisfera sudică a Lunii pentru a atinge un nou obiectiv: apa de pe Lună.
NASA și Agenția Spațială Europeană cercetează o parte neexplorată a Lunii într-o cursă pentru a găsi apă. În această cursă sunt implicate şi alte agenţii spaţiale din lume, precum cele din Japonia, Rusia sau India, care au avut recent misiuni către Polul Sud al Lunii.
În cele mai întunecate și mai reci părți ale regiunilor sale polare, oamenii de știință au observat în mod direct dovezi definitive ale existenței apei înghețate la suprafața Lunii. Aceste depozite de gheață sunt distribuite în mod fragmentat și ar putea fi extrem de vechi. La polul sudic, cea mai mare parte a gheții este concentrată în craterele lunare, în timp ce gheața de la polul nordic este mai răsfirată, dar mai puţină.
A pune mâna pe apa de pe Lună ar fi o performanță uriașă pentru misiunile spațiale, oferind hidratare, oxigen și combustibil pentru aeronave.[sursa]
Apa de pe Lună ar reduce considerabil costurile misiunilor spaţiale
Dincolo de aceste beneficii, s-ar economisi o mulțime de bani, eliminând costurile de transport al apei pe Lună, care costă în prezent în jur de 1,2 milioane de dolari pe litru.[sursa]
Pe termen lung, NASA speră să stabilească o bază la polul sud al Lunii, folosind stația spațială Lunar Gateway ca legătură între Pământ și Lună.
Și se pare că în prezent există o mare competiție spațială, diferite țări făcând tot posibilul pentru a ajunge în fața jocului.
În timp ce NASA dorește să lanseze o misiune mai târziu în acest an, înainte de a-și propune să aterizeze la polul sud până în anul 2026, Agenţia Spaţială Europeană speră să lanseze o rachetă pentru a aseleniza până la mijlocul acestui an.
În mod similar, Rusia, China, India și Japonia discută, de asemenea, despre alte misiuni în următorii doi ani.
De unde se ştie că există apă pe Lună
Atunci când primii astronomi au privit Luna, au fost impresionați de petele mari și întunecate de pe suprafața acesteia. În anul 1645, astronomul olandez Michael van Langren a publicat prima hartă cunoscută a Lunii, denumind petele întunecate „maria” – cuvântul latin pentru „mări”. Acesta a consemnat în scris opinia larg răspândită conform căreia semnele identificate reprezentau oceane pe suprafața lunară.[sursa]
Totuşi, existenţa apei pe Lună nu a fost dovedită nici 300 de ani mai târziu, în anul 1969, în timpul istoricei aselenizări Apollo. Dar 40 de ani mai târziu, în anul 2009, NASA a prăbușit în mod deliberat o rachetă pe Lună și a descoperit prezența hidroxilului, indicând posibilitatea existenței apei.
Pe lângă faptul că îi va ajuta pe viitorii astronauți, acest lucru ar putea ajuta oamenii de știință să cerceteze mai mult despre originile noastre.
Între timp, oamenii de știință au descoperit, de asemenea, apă pe doi asteroizi pentru prima dată în istorie. Institutul de Cercetare din Sud-Vest (SwRI) a anunțat descoperirea cu ajutorul Observatorului Stratosferic pentru Astronomie în Infraroșu (SOFIA).
Iniţial, se credea că sunt asteroizi silicatici uscați, dar, pentru prima dată, au fost descoperite pe suprafaţa lor molecule de apă. Acest lucru este semnificativ pentru că ar putea „arunca lumină asupra modului în care apa a fost livrată pe Pământ”.
Dr. Anicia Arredondo de la SwRI, autorul principal al unui articol din Planetary Science Journal despre această descoperire, a explicat mai mult într-un comunicat de presă: „Am detectat pe asteroizii Iris și Massalia o caracteristică care este atribuită fără echivoc apei moleculare. Ne-am bazat cercetarea noastră pe succesul echipei care a găsit apă moleculară pe suprafața însorită a Lunii. Ne-am gândit că am putea folosi SOFIA pentru a găsi această semnătură spectrală pe alte corpuri.”
Pe lângă faptul că îi ajută pe oamenii de știință să afle cum ar fi putut ajunge apa pe Pământ, se speră că noua descoperire ar putea oferi informații despre distribuția apei în alte sisteme solare.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:
