Femeile cu crucea în frunte erau aromânce venite din Pind, o regiune muntoasă din nordul Greciei, unde trăiau de secole români vlahi. După Primul Război Mondial, atunci când România a obținut Cadrilaterul de la Bulgaria, guvernul român a încurajat colonizarea acestui teritoriu cu români din alte zone, pentru a-l româniza și a-l apăra de pretențiile bulgare. Astfel, mulți aromâni din Pind au acceptat să se mute în Cadrilater, acolo unde au primit pământuri și case de la statul român.
Femeile cu crucea în frunte şi originea semnului lor distinctiv
Femeile aromânce aveau un obicei străvechi de a-și tatua o cruce în mijlocul frunții, ca semn al credinței creștine și al apartenenței la poporul român.
Se spune că acest obicei ar fi apărut ca o formă de apărare împotriva răpirii și convertirii lor de către turci, care stăpâneau Pindul timp de cinci secole. Pentru ca femeile să nu mai fie supuse, răpite şi să nu mai ajungă sclave în haremurile turceşti, alături de femeile din celelalte provincii supuse semilunei, acestea şi-au însemnat crucea la vedere.
Crucea era opusul semilunii musulmane și simboliza rezistența și curajul femeilor aromânce.
Tatuajul se făcea în copilărie sau la maturitate, cu un ac și cu cerneală sau cu cenușă amestecată cu lapte sau ulei. Crucea era simplă sau împodobită cu puncte sau linii și avea dimensiuni diferite, în funcție de gustul fiecăreia. Unele femei își tatuau și sprâncenele sau buzele, pentru a le face mai frumoase. Tatuajul era permanent și nu putea fi șters decât cu operație chirurgicală.
Femeile cu crucea în frunte erau mândre de acest semn distinctiv și îl purtau cu demnitate. Ele își păstrau și portul tradițional aromân, cu straie bătute în fireturi de aramă și argint, cu frizuri înalte și diademe. Ele erau considerate frumoase, harnice și vrednice de respect.
Cum s-au adaptat femeile cu crucea în frunte pe teritoriile româneşti
Românii colonizaţi în Cadrilater s-au adaptat uşor vieţii agricole, fiind respectaţi de vecini prin moralitatea vieţii lor familiale, felul dârz al sufletului lor şi energia cu care îsi munceau pământurile.
Însă integrarea femeilor aromânce în comunitatea din Cadrilater a fost un proces dificil și complex. Acesta a implicat atât adaptarea la noile condiții de viață, cât și păstrarea identității și valorilor culturale proprii. Femeile aromânce au fost uneori victime ale discriminării, marginalizării sau violenței din partea celorlalte grupuri, care le considerau străine sau chiar o amenințare.
Aromâncele care s-au adaptat la viaţa de pe teritoriul statului român erau foarte atașate de familia și de comunitatea lor și respectau tradițiile și obiceiurile strămoșești. Participau la sărbători religioase și laice, cum ar fi Paștile, Crăciunul, Sfântul Ilie, Sfântul Constantin și Elena, Sfântul Gheorghe, Sfântul Nicolae etc.
De asemenea, pregăteau mâncăruri specifice aromânești, cum ar fi pita cu brânză, plăcintele cu varză, sarmalele cu carne de oaie, drobul de miel, cozonacii cu nucă etc. Aceste femei erau pricepute la meșteșuguri și la activități casnice, cum ar fi țesutul, cusutul, brodatul, spălatul, gătitul, îngrijitul copiilor și chiar creşterea animalelor.
Femeile cu crucea în frunte îşi confecționau singure hainele și podoabele din lână, bumbac sau mătase și le împodobeau cu motive florale, geometrice sau zoomorfe. Purtau costume populare aromânești, cu fuste lungi și largi, cămăși albe cu mâneci bufante, pieptare sau veste din piele sau stofă, șorțuri colorate şi baticuri sau basmale pe cap.
Nu trebuie omis nici faptul că aromâncele din Cadrilater erau destul de educate pentru acele vremuri. Cunoșteau mai multe limbi, cum ar fi aromâna, româna, bulgara, turca sau greaca. Învățau să citească și să scrie la școlile românești din Cadrilater sau la cele aromâne din Pind. Citeau cărți religioase sau literare în limba română sau în limba greacă și se interesau de istoria și cultura poporului lor. Totodată, participau la activități culturale și sociale organizate de asociații aromânești sau românești din Cadrilater sau din alte regiuni.
Kira Hagi a readus în atenţie vechiul obicei
Kira Hagi a îmbrăcat o rochie veche de 100 de ani și și-a tatuat pe frunte o cruce, precum o făceau aromâncele din Cadrilater pe vremuri.
„Prin acest semn, se transmitea faptul că acele fetiţe erau creştine şi nu pot fi răpite. Nu ştiu de ce se practica acest obicei doar la aromâni, dar eu cred că exista un fel de înţelegere secretă între autorităţile otomane şi armâni, de vreme ce în zonă erau şi greci şi alte etnii. Obiceiul a durat până în anii ’30.”, e explicat Sterică Fudulea, reprezentantul comunităţii aromâne din Tulcea.
Dispariţia treptată a obiceiurilor aromânilor din Cadrilater
Femeile cu crucea în frunte din Cadrilater au dispărut treptat din cauza mai multor factori. Unul dintre aceşti factori l-a reprezentat retrocedarea Cadrilaterului către Bulgaria, din anul 1940. Acest eveniment a determinat exodul a peste 100.000 de români și aromâni din Cadrilater către România sau alte țări. Aceştia au fost nevoiți să-și abandoneze casele și pământurile. Mulți dintre ei nu s-au mai întors niciodată în Cadrilater și au pierdut legătura cu locurile natale.
Femeile aromânce au renunțat treptat la portul popular, la tatuajul cu crucea în frunte, la limba și la tradițiile aromânești, pentru a se integra mai ușor în societățile majoritare. Acestea au adoptat obiceiurile și valorile românești, bulgare, grecești sau ale altor popoare cu care au intrat în contact. Aromâncele au fost influențate de schimbările sociale, economice și culturale care au avut loc în această perioadă și care le-au oferit noi oportunități de educație, muncă și emancipare.
Abonaţi-vă la newsletter folosind butonul de mai jos, pentru a primi gratuit o notificare pe email atunci când publicăm un articol nou:
